Back again!

Habar nu am de ce de aproape 2 luni nu am mai scris nimic pe aici şi nu ştiu de ce m'am ferit să mai stau la taclale cu mine :)) În ultimul timp am primit tot mai multe încurajări pentru a scrie, am fost certată ca renunţ prea uşor şi certată zdravăn pentru că am uitat să mai dau pe aici :)) Nu sunt eu o mare scriitoare şi nici nu credeam că o să citească cineva vreo postare, dar le mulţumesc acelor persoane. Să ştii că eşti ascultată şi cineva crede în tine contează mult. Şi acum, hai să zicem că am fost ocupată în ultimul timp, cu muuuuulte ( aşa sunt oamenii, caută scuze, aşa că nu mă condamnaţi :)) şi într'adevăr...s'au întâmplat multe :) Încep prin a spune că din moment ce e august, e vacanţă, deci sesiunea şi stresul au trecut şi nu cred că interesează pe cineva cum a trecut, aşa că nu voi da detalii (nici nu vreau să îmi mai amintesc- oricum au fost rezultate bune :P).Şi pentru că am fost o fată cuminte şi pentru că merit doar binele ;))( şi pentru că mi'au murit lăudătorii) pot să spun că am parte de cea mai faină vacanţă. Am fost plecată şi prin ţară în mai multe locuri (cel mai mult mi'a plăcut că am revăzut Siubiul), însă sunt mai mult decât happy că am ajuns din nou în Germania. Ştiu, e fain, însă am pierdut o săptămână care ar fi fost superbă, la Plopu. Cred că aşa e tot timpul. Trebuie să pierzi ceva ca să câştigi altceva mai bun. Sper doar ca la anu' să pierd altceva neimportant şi să câştig săptămâna Plopu :) sau să nu pierd nimic:)). Deocamdată mă bucur de frumuseţea de aici şi aici chiar e frumos!

La multi ani...mie! :)

Again stresiune

Timpul uita totul?

Uneori mă gândesc la oamenii pe care i-am cunoscut... pe care îi vedeam poate în fiecare zi...oameni la care am ajuns să ţin şi care au făcut parte din viaţa mea, cărora le-am adresat cuvinte, le-am împărtăşit gânduri, am împărţit secundele aceluiaşi timp..Vorbesc la trecut, un trecut despre care nu mai ştim că la un moment dat a avut viaţă. Avem impresia că dacă nu mai vedem o persoană la care am ţinut, după mult timp, am fi capabili să nu mai avem deloc sentimente pentru ea. Habar nu am cum sunteţi voi, ceilalţi, dar eu am observat că pot să treacă ani buni şi să nu văd un om la care am ţinut...atunci când îl voi revedea, sentimentele vor fi la fel, parcă neschimbate! E ca şi atunci când îţi cumperi o haină nouă!

Haina o pătezi cu evenimentele pe care le ai în comun cu celălalt şi o speli în timp, lângă celălalt, prezent în viaţa ta! Ce se întâmplă dacă nu mai porţi acea haină? Sau dacă o uzezi? O poţi spăla tot mai mult, petele se vor duce, dar haina nu va mai fi nouă, vor rămâne amprentele amintirii...poate peste timp, peste ani buni, haina se va demoda, va fi veche, nu vei mai vrea să o porţi niciodata, va fi ruşinos să o porţi ruptă...dar ea va rămâne acolo, distrusă, însă nu în întregime...Vei şti mereu că bucata aceea de material a fost şi este o haină pe care ai purtat-o şi o poţi purta, poţi şterge praful de pe ea şi te poţi încălzi cu ea poate mai bine decât atunci când era nouă!

I'll never forget...

Adevăr sau supărare?

Care este diferenţa dintre a spune adevărul şi a fi supărat? Mi s-a întâmplat odată să fiu înţeleasă greşit de cineva, doar pentru că atunci când am avut dreptate, susţinându-mi punctul de vedere, acesta nu a vrut să vadă că am dreptate şi a preferat să creadă că sunt supărată şi de aceea nu mă abţin de la comentariu...Ei bine, nu mă pot abţine de la comentarii atunci când am dreptate.Este şi normal să fiu oarecum serioasă atunci când îmi susţin punctul de vedere şi să renunţ la a glumi pentru câteva minute, până când persoana respectivă înţelege că s-a înşelat. Pentru a demonstra cuiva ceva, aş fi în stare să merg până în "pânzele albe", pentru că am multă răbdare şi nu mă las până nu încerc să arăt , prin argumente, că într'adevăr nu bat câmpii, sau până nu mă conving pe mine că am făcut tot posibilul să'mi "bat capul", pentru a/l scoate la lumină . Nu ştiu de ce se poate face confuzie între două concepte ce au semnificaţii destul de diferite..Să fie oare pentru că adevărul de cele mai multe ori supără?

Am primit un premiu!

Am primit un premiu acum câteva zile de la Cătă şi de la Katty! Vă mulţumesc frumos; şi pentru că regula este sa acord şi eu acest premiu, la rândul meu altora, o să îl ofer următoarelor persoane:

http://maiaproape.blogspot.com/

http://tanaracrestina.blogspot.com/

http://eldiariodemada.blogspot.com/

http://mitrutstiopu.blogspot.com/

http://gabrielagabry.blogspot.com/

http://ahandfullofdreamsaheartfullofgod.blogspot.com/

http://crisssssssss.blogspot.com/

http://ankutzel.blogspot.com/

http://transparentdiferit.blogspot.com/

http://asteptandminunile.blogspot.com/

http://unmicjurnalprintremultealtele.blogspot.com/

http://o-agrafa.blogspot.com/

Insensibili?

Desi toti ne numim crestini, cu un Dumnezeu mare, totusi, de ce se intampla de atatea ori sa nu ne luam in serios rolul acesta si adesea sa nu ne indeplinim functiile de crestin, asa cum ar trebui?Suntem atat de ingrijorati, stresati, preocupati de atatea lucruri, uneori fara rost, incat uitam sa Il lasam pe Dumnezeu sa se ocupe de toate, uitam ca prioritatea noastra trebuie sa fie Dumnezeu si foarte repede ne dezamagim atunci cand nu primim ceea ce ne dorim; Atunci e momentul cand prindem curaj, indraznim sa Il luam la intrebari pe Dumnezeu, vedem ca problemele tot nu se rezolva si atunci apelam la promisiuni si promitem multe…..ceva de genul..”Daca ma ajuti, Doamne, promit sa vin mai des la biserica!” iar partea finala este ca putin isi duc la capat promisiunile. Si pana la urma ce rezolvi cu ingrijorarea? Nimic..Roaga-te si vei rezolva ceva…

Traim intr.o lume in care fiecare secunda trecuta e depasita de o secunda viitoare cu mai multe performante, totul e pus pe fuga, cu oameni intr.o continua graba…grabiti pentru a nu mai spune multumesc sau iarta-ma, grabiti pentru a-si incuia sufletul si a pierde cheia,pentru a nu observa natura si frumusetea ei, pentru a fi insensibili la un strop de ploaie, pentru a-si inchide mintea cu ingrijorari, pentru a nu avea timp, pentru a nu-si iubi aproapele, grabiti pentru a se transforma in oameni cu fete crispate peste care lenea a pus stapanire. Si atunci ma intreb: Unde au disparut zambetele de pe fetele oamenilor?
Zi de zi ma ciocnesc de oameni care au uitat sa zambeasca, au uitat sa faca un loc si pentru Isus in inima, oameni carora le suna telefonul din minut in minut, stresati de partea financiara, suflete care isi doresc sa se imbogateasca aici, pe pamant si care au ajuns aproape sa Il inlocuiasca pe Dumnezeu cu un computer sau cu alte pierderi ultraperformante si inutile de timp.Mi-as dori sa nu fie ceva anormal sa Il lasi pe Dumnezeu sa iti controleze viata,(oricum El are totul sub control), as vrea ca toti sa putem accepta voia Sa, sa ne incredintam in El, sa alergam in bratul Sau si sa acceptam sa fim ghidati dupa planul pe care il are pregatit pentru noi.Am impresia ca evolutia nu este atat de benefica pe cat credeam. Este enorm de bine sa fie o comoditate mai mare in toate lucrurile pe care le faci, dar cred ca odata cu un anumit confort apar si problemele, nemultumirea, ingrijorarea, stresul, dorinta de a avea mai mult…Pana la urma, mai bine simpli si smeriti, dar de Dumnezeu iubiti! Ma bucur nespus ca pot alerga oricand prin ploaie, ca sunt eliberata de insensibilitate si nu mi-e rusine de sensibilitatea mea, care ma face om!