duminică, 21 februarie 2010

Forme fara fond..

Tot mai indignată sunt de lumea asta...tot mai mult dezgust imi inspira de cele mai multe ori. M-am săturat să văd falsitate la fiecare pas. Ştiu că nu pot schimba nimic şi faptul că postez eu aici nu va schimba cu nimic, dar nu îmi pierd speranţa...Se va găsi poate cineva care este o formă fără fond care îşi va da seama că nu este nimic decât o aparenţă şi poate va încerca să dea culoare propriei vieţi într-o manieră naturală. Indignarea mea nu provine neapărat din cauza existenţei acestor falsităţi, ci din cauza oamenilor care le acceptă. M-am săturat sa văd cum majoritatea fetelor şi a băieţilor cumpără modele de viaţă, vor să pară ceva ce nu sunt doar din cauză că se poartă. Poate veţi considera că sunt puţin critică, dar mă enervează enorm ce se întâmplă în rândul tinerilor. Şi ce are dacă nu vreau să merg în cluburi, să vorbesc murdar, să fumez, sau să am 100 de băieţi iubiţi?Asta spune totul despre mine? Păi da...înseamnă că nu ştiu să îmi trăiesc viaţa...cine mai are timp să se uite şi la suflet? Ce e cel mai aiurea este că toţi suntem creştini...Frumos, nu? Aş zice degradabil, având în vedere că sunt şi tineri care au fost cândva vase de cinste iar acum au ajuns din nefericire să nu mai practice smerenia, dar tot creştini se numesc. În fond şi la urma urmei...cine va şti că el este o formă fără fond? Oare chiar nimeni?

joi, 18 februarie 2010

Încurajare...

Ce ar fi viaţa fără încurajare? V-aţi gândit că o simplă propoziţie, spusă la un moment potrivit poate schimba multe, poate schimba modul de gândire, poate schimba rezultatul unei activităţi? Nu ştiu cum sunteţi voi, dar eu, uneori, am nevoie de încurajare. Pentru mine e important să spună cineva continuă, e bine, sau totul va fi bine, chiar dacă situaţia pare imposibilă. Uneori o încurajare îţi dă avânt, îţi dă speranţă, te îmbărbătează, te întăreşte, te încarcă de energie, te motivează, te ajută să gândeşti că totul are rezolvare şi ca poţi totul. Atunci când simţi că nu mai poţi, că nu mai există nicio şansă de ieşire la liman, o încurajare poate face minuni...un zâmbet poate schimba totul...doar că majoritatea dintre noi suntem atât de comozi încât ne doare gura dacă pot să spun aşa să încercăm să oferim un sprijin aproapelui printr-o simplă propoziţie...M-am apucat să scriu pe acest blog crezând că nu vor fi oameni care vor citi ceea ce scriu sau că vor fi câţiva care vor citi, dar vor rămâne nesensibilizaţi şi nu vor acorda atenţie la gândurile mele. Ei bine, săptămâna aceasta, o persoană deosebită de pe T.C. m-a căutat pentru că a simţit să îmi spună cuvinte frumoase cu privire la ceea ce am scris eu pe blog. Nu aş putea descrie în cuvinte fericirea pe care am simţit-o atunci când mi-a spus: continuă, ai talent...Bineînţeles că nu cred că am talent, dar vreau să subliniez că pentru mine a contat foarte mult să ştiu că cineva e alături de mine şi pe această cale vreau să îi mulţumesc acelei persoane deosebite pentru că a fost într.adevăr o încurajare pentru mine. Aş vrea să vă încurajez şi eu pe toţi cei citiţi prin urmatoarele propoziţii: "„Domnul însuşi va merge înaintea ta, El însuşi va fi cu tine, nu te va părăsi şi nu te va lăsa; nu te teme şi nu te înspăimânta!”Deutronom 31:8

duminică, 14 februarie 2010

Valentine's day in fiecare zi!

Desigur ca ma alatur si eu tuturor cu bloguri care astazi, cu siguranta, marea majoritate dintre ei au ales sa scrie despre sarbatoarea din 14 februarie.
Astazi e o moda sa ai prieten. Nu de foarte mult timp, o fata de 11 ani avea la status: vreau o relatie serioasa..caut prieten. Am ramas uimita si i/am spus acelei fete, cu riscul de a se supara pe mine, ca ar trebui sa caute o papusa si sa se joace cat mai are timp si sa profite de copilarie. Alte fete isi fac prieteni doar pentru a primi cadouri si te iubesc devine ca o obisnuinta...nu mai gandesc daca simt ceva atunci cand declara iubirea...alte fete au prieten doar pentru a fi cool intre prieteni, pentru ca toata lumea are. Ei bine, nu mi/a placut niciodata sa fac ceva doar pentru ca toata lumea o face si fiti siguri ca nu toata lumea o face, dar cei care o fac, uneori sau de fiecare data si platesc un pret.Este intr/adevar frumos sa gasesti persoana care sa te iubeasca, dar tocmai aceasta e ideea, ca nu tu trebuie sa o gasesti cautand-o mereu... stiu ca asteptarea e grea, dar exista un Dumnezeu care se ocupa de toate si la timpul potrivit va darui fiecaruia un ajutor potrivit care e capabil de dragoste in fiecare zi, nu doar de ziua indragostitilor. Ar fi frumos ca fiecare zi sa fie o sarbatoare a sfantului Valentin, pentru ca nu poti doar pe baza unei declaratii de dragoste intr/o singura zi pe an sa cladesti un viitor. Eu am ales sa sochez prin bine si pentru mine Valentine's day e o zi obisnuita si va fi o zi obisnuita, pentru ca fiecare zi obisnuita va fi o zi speciala in care voi spune: Te iubesc!

sâmbătă, 13 februarie 2010

Culoarea vieţii !?



Răsfoind paginile internetului, am dat peste câteva imagini superbe, iar aceasta mi s-a părut cea mai reprezentativă pentru viaţă (descrierea pozei era culoarea vieţii).

vineri, 12 februarie 2010

Propozitii!

Munceste ca si cum nu ai avea nevoie de bani. Iubeste ca si cand nimeni nu te-a facut sa suferi. Danseaza ca si cand nimeni nu te vede. Canta de parca nu te-ar auzi nimeni. Traieste ca si cand ar fi ultima zi pe pamant. Cand iti vine sa plangi, adu-ti aminte de clipele in care zambeai, cand simti ca viata nu are niciun rost gandeste-te la cei ce mai au doar o zi de trait, cand simti ca vrei sa mori gandeste-te ca altii ar da orice sa traiasca.In viata risipim ani, iar la moarte cersim clipe ...iubeste-ti viata si mai ales prietenii..E cel mai de pret lucru.

miercuri, 10 februarie 2010

Doar interes?


Am stat şi m-am gândit zilele astea că noi, oamenii, de cele mai multe ori obişnuim să ne ascundem de Dumnezeu, obosim să îl mai căutăm, doar atunci când ne aflăm în probleme şi avem nevoie de sprijin, ne cerem iertare şi promitem tot felul de lucruri, pe care oricum nu le vom duce la îndeplinire...în schimb, El nu oboseşte niciodată să ne caute, nu oboseşte să ne iubească, să îşi arate bunătatea faţă de noi...
Este trist cum un om, liber să aleagă, nu ştie sa profite şi să aprecieze ceea ce are, decât atunci când e prea târziu. Odată ce te obişnuieşti cu binele, nu te mai gândeşti cum ar fi dacă binele nu ar fi permanent, ce poţi să faci să menţii binele sau cine e cel care îţi face binele. Contez eu şi persoana mea..atât, până îmi dau seama că ceva nu e în regulă, dar ce mai pot să fac atunci când nu mai am ce face?

marți, 9 februarie 2010

Trist în lume!

Ce oameni suntem noi oamenii...considerăm ceva frumos doar dacă ne place cum arată, doar dacă ne aduce un beneficiu, frumuseţe falsă...Nu conştientizăm că noi am încadrat cuvintele în frumoase sau urâte pentru modul în care se întâmplă anumite lucruri mai bune sau mai puţin bune în viaţa noastră. În realitate, cuvintele sunt egale, semnificaţiile lor pot fi frumoase sau nu. Aşa este şi cu oamenii..pentru mine toţi oamenii sunt egali, însă faptele pe care le realizează pot fi catalogate drept bune sau nu. Nu există oameni buni sau răi. Dumnezeu este bun şi diavolul este rău. Oamenii sunt o sumă de fapte bune sau rele.
Majoritatea nu ştim să ne uităm şi la sufletul unui om..am ajuns să considerăm un om şters, insipid, fără valoare, pentru faptul că îl iubeşte pe Dumnezeu. Totuşi este trist în lume!

luni, 8 februarie 2010

Fără titlu!


Dare to dream...Yes you can!

duminică, 7 februarie 2010

Made to love...

Se întâmplă uneori să ai amintiri legate de muzică, de anumite melodii pe care atunci când le asculţi parcă te întorci în trecut iar dacă închizi ochii simţi, asculţi, vezi anumite persoane, simţi mirosul amintirii care e mai vie, mai vie, încât pare mai mult decât reală..Şi muzica face legătura între oameni..Am multe astfel de melodii şi una dintre ele ar fi de la TobyMac-Made to love, o melodie de-o vară, preferată oricând :

sâmbătă, 6 februarie 2010

Odihnă şi atât...

Se întâmplă uneori să vrei să nu faci nimic altceva, decât să stai acasă, singur, întins pe un pat şi să îţi pui ordine în gânduri...sau gândurile în ordine.
Cred că şi mintea oboseşte uneori şi are nevoie de un moment de pauză...cred că şi sufletul oboseşte uneori şi are nevoie de un moment de respiro...cred că şi îngrijorarea oboseşte uneori şi are nevoie de momente cu zâmbet...cred că şi noaptea oboseşte uneori şi are nevoie de zi, cred că şi răcoarea oboseşte uneori şi are nevoie de căldură...cred că şi noi obosim uneori şi avem nevoie de momente de relaxare, de uitare...Astăzi am uitat, m-am uitat pe mine şi m-am uitat printre gânduri...am analizat gânduri ce m-au pus pe gânduri!

vineri, 5 februarie 2010

Cât de grea e viaţa?

De multe ori mă trezesc dezamăgită, înconjurată de probleme,
cărora
nu reuşesc să le fac faţă,nu pot să trec peste ele, sau nu ştiu cum. Mă aşez într.un colţ plângându.mi de milă...de cât de tristă sunt, cât de deprimată, cât de slabă...şi parcă nimic nu mă poate ridica de jos.


Nu ştiu cum sunteţi voi, ceilalţi, dar pentru mine, există momente în care sau nu mai poţi să lupţi, sau te saturi de luptă…şi ce este mai rău este faptul că viaţa înseamnă luptă continuă în care te lupţi cu tine însuţi de cele mai multe ori şi se întâmplă de atâtea ori să rămâi rănit…Să ai răni care crezi că nu se vor mai vindeca niciodată şi să te loveşti şi mai mult de cei din jur care vin şi ei să adâncească rănile. Citându-l pe Marin Sorescu, cred că ar trebui să “ se pună un grătar la intrarea în orice suflet...poate ar fi mai uşor şi nu s-ar mai produce atâtea sfâşieri de suflete.

Totuşi există speranţă şi o parte bună a luptei:


După un timp, parcă încep să mă acomodez cu postura mea de victimă neînţeleasă de nimeni.Apoi incep să îmi dau seama că, de fapt, unele probleme nu au rezolvare doar în mintea mea, că viaţa nu e atât de grea. Acum urmează perioada în care simt că pot rezolva totul,că lumea e a mea şi că toate porţile fericirii sunt deschise. Simt că viaţa merită traită şi mereu există o rezolvare pentru toate, există cineva acolo sus. Îmi dau seama că viaţa e un amalgam de stări bune şi mai puţin bune...ăsta e tot farmecul.That was my last tear...from now on...we smile:-)

joi, 4 februarie 2010

Ai viaţă şi asta contează...

Gata şi prima sesiune din viaţa mea de studentă...Nu ştiu de ce m-am stresat atât de mult...poate pentru că 14 examene,( dintre care şi colocviile) au părut în mintea mea ca 14 monştrii ce se apropiau de mine tot mai mult dându-mi un sentiment de nelinişte, transformându-mă într-o figură angoasată, înspăimântată de ceea ce va urma, ca şi cum un examen ar fi un capăt de ţară.
Până la urmă a trecut şi a trecut cu rezultate potrivite cu munca depusă, iar acum regret stresul prin care am trecut, dar am învăţat că faptul că am viaţă contează cel mai mult şi am învăţat că este adevărat că "Tot ce veţi cere prin rugăciune, cu credinţă, veţi primi"(Matei 21:22).
Cred că ar trebui să fim mulţumitori de tot ce avem, să preţuim la timp sănătatea (cineva spunea că atunci când suntem tineri cumpărăm bani pe sănătate, iar atunci când suntem bătrâni, nu ştim cum să mai cumpărăm sănătatea), cred că ar trebui să ne pese mai mult de frumuseţea vieţii, de modul în care ne lăsăm amprenta asupra celorlalţi, cum îi influenţăm, cum ne purtăm, ce iubim, modul în care ştim să apreciem fericirea şi să ne facem fericiţi. Am învăţat că e de-ajuns un minut de neatenţie şi o secundă de gândire eronată pentru a muri şi totuşi nu înţeleg de ce unii ar face orice ca să mai aibă o şansă la viaţă, iar alţii îşi găsesc refugiul în renunţarea la viaţă, ca şi cum ar fi o scăpare de probleme.
Îmi vine în minte un citat pe care l-am citit zilele trecute: watch your thoughts... they become your words. Watch your words... they become your actions. Watch your actions... they become your habits. Watch your habits... they become your character. Watch your character... it becomes your destiny (Frank Outlaw)
Nu pot şti ce va fi mâine, însă ştiu că cineva sus în cer mă iubeşte. Încerc să fiu mulţumitoare de viaţa fericită pe care o am şi atât.

miercuri, 3 februarie 2010

Cerul, aşa cum mi-l imaginez eu!

Ascultând melodia Creere la radioul meu preferat, R.T.C., un gând a încolţit în mintea mea atunci când am văzut scris, mare, cu roşu: CONCURS DE ESEURI.
Totul a pornit în glumă...treceam printr-o perioadă nu foarte strălucită din cariera mea de locuitoare a pământului şi încurajată fiind de cea mai veselă persoană de pe mess pe care o ştiu, Gabi, am început să scriu câteva propoziţii, iar mai apoi, când vindecarea a fost aproape completă, am finalizat eseul codat cu nuanţe de sensibilitate şi l-am trimis. Habar nu aveam ce va urma şi recunosc că totul a fost o
joacă de cuvinte, o gândire diabolică ce spunea :"He he...am mai dat de lucru juriului cu încă un eseu";))
O să postez aici ce a ieşit, având în vedere (şi trebuie să mă laud ) că
am obţinut locul 2 (şi pe această cale, deşi nu cred că vor vedea vreodată, mulţumesc celor 4 persoane din juriu).



Cerul-cum mi-l imaginez eu...

Priveam iarba..

Era o noapte de vară...o bancă, cerul şi inima mea. Tocmai aflasem că inima nu mai putea găsi calea spre gândire, ci doar spre simţire, ascultare şi orbire. Simţire pentru căldura soarelui din noapte, ascultare pentru propriile bătăi, datorate alergatului după NECUNOSCUT timp de ani buni, şi orbire pentru întunericul orb...

Închid ochii...îmi trag sufletul...cât este de linişte...Unde au dispărut oamenii? Unde eşti Tu? Sunt uimită de splendoarea care îmi invadează toate simţurile. Culorile au viaţă şi Albastrul...Albastrul este cel mai năzdrăvan dintre toate. Încăpăţânatul Albastru trece pe la fiecare floare în parte (cel mai des pe la floarea-de-nu-mă-uita), şi, în jocul lui cu cele mai minunate flori, mirosul magic de rai este răspândit peste tot.Ascultând melodii îngereşti, care făceau să încetinească bătăile inimii, şi să dea fericire buzelor, mândre că ştiu cuvinte magice, versuri de aur, mâna mea a fost atinsă pentru prima dată de mâna LUI...Credeam că mă aflu la începutul lumii, când Dumnezeu a creat lumea şi totul era perfect. Am trăit clipe de rai, de vis, am crezut că nu sunt de pe pământ, că sunt regina libertăţii, iar pentru câtva timp eram fata perfectă, fiica unui Rege, care avea la picioare bogăţii imense, învăluite în staniol de fericire, dar totul a durat puţin...

Am fost trezită de imaginea unui înger ce îmi şoptea: -Aici nu sunt lacrimi...dacă te voi face săplângi, va fi de fericire; aici domneşte IUBI...

REA şi amară a fost trezirea la realitate. Am crezut că nu voi mai găsi calea spre viaţă; tânjeam să mai trăiesc momente de rai”, eram dezamăgită că nu puteam să urăsc ceea ce m-a făcut să trăiesc o „viaţă de cer” şi ceream măcar o secundă din frumuseţea aceea, o secundă pe care puteam să o imortalizez până la adânci bătrâneţi..Dar nu a fost să fie...

Privesc cerul...

Sunt din nou la început, dar de data aceasta ştiu să merg, am renunţat la ochii de plumb, care de atâtea ori mă afundau în cenuşiu, sunt fiica celui mai important REGE, cu convingerea că totul a fost o picătură din esenţa adevăratului CER, o parte din întreg, că acesta nu poate fi descris prin cuvinte, că ceea ce va urma va fi mai mult decât perfect şi că “ Dragostea nu va pieri niciodată”.

Anamaria (Airamana)

marți, 2 februarie 2010

Suflet de copil....

De ce atunci când suntem mici ne dorim foarte mult sa fim persoane "mari"? Şi totuşi pare a fi o culme faptul că atunci când suntem mari am da orice să mai fim copii....
Am stat şi m-am gândit în ultimele zile libere, dinaintea celui de-al 14-lea examen că e greu să ai şi responsabilităţi. Oamenii în general fug de responsabilităţi, de provocări...odata ce devin monotoni, se obişnuiesc cu monotonia, cu indiferenţa, cu nepăsarea şi rămân aşa.Uită că viaţa înseamnă responsabilitate şi ajung foarte des să spună : "-Mai bine nu mă năşteam!"
Trist să vezi cum un om nu e altceva decât un trup care lucrează, care a uitat să râdă, care a rămas dezamăgit la prima căzătură, care nu ştie că viaţa e un amalgam de lucruri bune şi mai puţin bune, care nu ştie că din tot, trebuie să iei doar partea bună a lucrurilor, care a uitat să se bucure de fiecare ploaie, de fiecare frunză căzătoare, de flori, de fiecare lucru mărunt, de faptul că poate fi un "copil mare"...
Da...un copil mare...Aşa mă simt eu...
În ciuda timpului trecut, simt că sunt acea copilă curioasă să afle unde pleacă mami şi tati, să afle dacă i-a adus ceva bunica de unde a fost plecată, să ajute bunicu' la treburile din grădină, acel zâmbet inocent speriat când tati întreabă de rezultatele la învăţătură că poate află de semnătura falsificată, acea fiinţă care mereu se ia la trânte cu sora mai mare, dar care e mereu protejată de ea...
Mi-a plăcut copilăria mea şi încă o trăiesc. De astăzi începând, renunţ definitiv la funcţia de adult şi mă declar un suflet de copil cu o gândire raţională, gata să mânuiască problemele vieţii aşa cum făcea cu o barbie. Iar dacă o să cad, mă ridic şi învăţ să merg!

luni, 1 februarie 2010

Un nou beginning!

Gata... Mi-am făcut blog! Dacă tot e la modă hi5-ul, messul şi alte pierderi inutile de timp, am hotărât să fac parte din majoritate şi să scriu anumite gânduri aici, că oricum nu cred că vor fi beneficii în urma postărilor mele şi nu ştiu dacă va vedea cineva ce scriu (pentru că eu una nu aş sta sa verific în fiecare zi ce a scris unul şi altul), dar măcar voi deveni nemuritoare pe net dacă tot ne modernizăm...Nu eu...ci numele meu, pe care mi-l doream cândva "un nume adunat pe-o carte"(v.T.Arghezi) , lângă care promit să las cuvinte "adunate pe-un blog", doar şi nu numai de dragul de a scrie!;)