Suflet de copil....

De ce atunci când suntem mici ne dorim foarte mult sa fim persoane "mari"? Şi totuşi pare a fi o culme faptul că atunci când suntem mari am da orice să mai fim copii....
Am stat şi m-am gândit în ultimele zile libere, dinaintea celui de-al 14-lea examen că e greu să ai şi responsabilităţi. Oamenii în general fug de responsabilităţi, de provocări...odata ce devin monotoni, se obişnuiesc cu monotonia, cu indiferenţa, cu nepăsarea şi rămân aşa.Uită că viaţa înseamnă responsabilitate şi ajung foarte des să spună : "-Mai bine nu mă năşteam!"
Trist să vezi cum un om nu e altceva decât un trup care lucrează, care a uitat să râdă, care a rămas dezamăgit la prima căzătură, care nu ştie că viaţa e un amalgam de lucruri bune şi mai puţin bune, care nu ştie că din tot, trebuie să iei doar partea bună a lucrurilor, care a uitat să se bucure de fiecare ploaie, de fiecare frunză căzătoare, de flori, de fiecare lucru mărunt, de faptul că poate fi un "copil mare"...
Da...un copil mare...Aşa mă simt eu...
În ciuda timpului trecut, simt că sunt acea copilă curioasă să afle unde pleacă mami şi tati, să afle dacă i-a adus ceva bunica de unde a fost plecată, să ajute bunicu' la treburile din grădină, acel zâmbet inocent speriat când tati întreabă de rezultatele la învăţătură că poate află de semnătura falsificată, acea fiinţă care mereu se ia la trânte cu sora mai mare, dar care e mereu protejată de ea...
Mi-a plăcut copilăria mea şi încă o trăiesc. De astăzi începând, renunţ definitiv la funcţia de adult şi mă declar un suflet de copil cu o gândire raţională, gata să mânuiască problemele vieţii aşa cum făcea cu o barbie. Iar dacă o să cad, mă ridic şi învăţ să merg!