Un ultim gând...

A fost interesant şi mi'a plăcut... e minunat să te laşi învăluit de magia imaginaţiei şi să scrii..să culegi apoi laude de la oameni simpli care te încurajează şi îţi promit că a fost superb....şi încă mi'ar plăcea, însă renunţ! Sunt aceeaşi eu, care a scris prima postare, poate cu mici îmbunătăţiri acum, poate cu probabile rezolvări acum la probleme părute nerezolvabile atunci, aceeaşi eu, însă renunţ...am obosit să fiu expusă şi am nevoie de o pauză, în care să dispar pur şi simplu. De aceea renunţ la multe şi probabil că o să pierd, însă ştiu sigur că am de câştigat ceva mai minunat.

Aş fi preferat să las praful aici să se adune până la uitare, însă din respect pentru cei care au mai trecut pe aici, prefer să public o ultimă postare..poate voi mai reveni în anul următor. Până atunci, zile doar cu fericire, clipe presărate cu magie, de basm şi nu uita--orice ar fi, zâmbeşte!:)

Am zis!

Ma caut ...si sunt, dar nu SUNT!

Anul acesta, sau luna aceasta, sau probabil chiar astăzi, noi nu am practicat acel comportament pe care-l aşteptăm de la alţi oameni!

Sunt pierdută de lumea pe care o vreau…M’am pierdut şi mă caut…mă caut în iarba verde şi vie, în apa infinită şi vindecătoare, în balsam cu ploaie, printre crengi de copaci cu zâmbete, printre nori de fericire, în aerul visării, fără îngrijorare, în mirosul liniştii, aducător de bunătate, în cântec de iubire, printre flori şi stele, în albastru, în ceaţa cu lună şi soare, în curcubeu cu fericire, mă caut în tot ce înseamnă minunăţie, bogăţie, mă caut în tot ce înseamnă tot! Dar nu sunt..am găsit doar urme din mine, frânturi, speranţe, bucaţi şi semne că am fost, ca lumea aceea există, dar la fiecare greşeală am dat înapoi până când m-am rătăcit şi m-am văzut aici, în lumea comună. M-am întrebat dacă îmi place aici şi chiar m-am certat. După ceva timp am dat un răspuns: iarta-mă! Şi atunci am înţeles că iubirea Lui e de-ajuns!

Nu-I uşor să fii aşa cum ai vrea ca ceilalţi să fie! Nu-i uşor să rezişti lumii în care trăieşti şi să fii un model pentru ceilalţi! Nu-i uşor să fii la înălţime, să nu cazi! Nu-I uşor să ai comportamentul pe care El îl aşteaptă de la tine! Nu-i uşor nici măcar să vrei toate astea! Şi totuşi e atât de simplu..nu uita să strigi la EL!

Ploaia vindecă!

Iubesc ploaia! Ador să merg, să alerg prin ploaie, să fiu doar eu şi cu mine! A fost superbă ieşirea de săptămâna trecută. Well, I'm not crazy! Şi da, m'a prins ploaia şi mi'a plăcut!M'am simţit eliberată de orice grijă, parcă sufletul meu a fost mai uşor, a putut să răsufle şi să ia o gură de eliberare de la tot ce înseamnă ''a trăi''! Eu am zâmbit, mi'am vindecat gândurile cu balsam de ploaie şi am inundat orice tristeţe cu stropi de linişte, aducători de pace. Habar nu am dacă au fost şi lacrimi, sau doar ploaie! Sau poate că mint, poate că ştiu. Da, ştiu, îmi era sete şi trebuia să fiu udată pentru a creşte, pentru a nu mă ofili..iar acum..în urma secundelor albastre pe care le'am imortalizat doar câteva secunde, un timp doar pentru mine, mă identific cu tine, şi îmi place! Sunt înecată într'un început, fără valuri şi înot în bine!

Back again!

Habar nu am de ce de aproape 2 luni nu am mai scris nimic pe aici şi nu ştiu de ce m'am ferit să mai stau la taclale cu mine :)) În ultimul timp am primit tot mai multe încurajări pentru a scrie, am fost certată ca renunţ prea uşor şi certată zdravăn pentru că am uitat să mai dau pe aici :)) Nu sunt eu o mare scriitoare şi nici nu credeam că o să citească cineva vreo postare, dar le mulţumesc acelor persoane. Să ştii că eşti ascultată şi cineva crede în tine contează mult. Şi acum, hai să zicem că am fost ocupată în ultimul timp, cu muuuuulte ( aşa sunt oamenii, caută scuze, aşa că nu mă condamnaţi :)) şi într'adevăr...s'au întâmplat multe :) Încep prin a spune că din moment ce e august, e vacanţă, deci sesiunea şi stresul au trecut şi nu cred că interesează pe cineva cum a trecut, aşa că nu voi da detalii (nici nu vreau să îmi mai amintesc- oricum au fost rezultate bune :P).Şi pentru că am fost o fată cuminte şi pentru că merit doar binele ;))( şi pentru că mi'au murit lăudătorii) pot să spun că am parte de cea mai faină vacanţă. Am fost plecată şi prin ţară în mai multe locuri (cel mai mult mi'a plăcut că am revăzut Siubiul), însă sunt mai mult decât happy că am ajuns din nou în Germania. Ştiu, e fain, însă am pierdut o săptămână care ar fi fost superbă, la Plopu. Cred că aşa e tot timpul. Trebuie să pierzi ceva ca să câştigi altceva mai bun. Sper doar ca la anu' să pierd altceva neimportant şi să câştig săptămâna Plopu :) sau să nu pierd nimic:)). Deocamdată mă bucur de frumuseţea de aici şi aici chiar e frumos!

La multi ani...mie! :)

Again stresiune

Timpul uita totul?

Uneori mă gândesc la oamenii pe care i-am cunoscut... pe care îi vedeam poate în fiecare zi...oameni la care am ajuns să ţin şi care au făcut parte din viaţa mea, cărora le-am adresat cuvinte, le-am împărtăşit gânduri, am împărţit secundele aceluiaşi timp..Vorbesc la trecut, un trecut despre care nu mai ştim că la un moment dat a avut viaţă. Avem impresia că dacă nu mai vedem o persoană la care am ţinut, după mult timp, am fi capabili să nu mai avem deloc sentimente pentru ea. Habar nu am cum sunteţi voi, ceilalţi, dar eu am observat că pot să treacă ani buni şi să nu văd un om la care am ţinut...atunci când îl voi revedea, sentimentele vor fi la fel, parcă neschimbate! E ca şi atunci când îţi cumperi o haină nouă!

Haina o pătezi cu evenimentele pe care le ai în comun cu celălalt şi o speli în timp, lângă celălalt, prezent în viaţa ta! Ce se întâmplă dacă nu mai porţi acea haină? Sau dacă o uzezi? O poţi spăla tot mai mult, petele se vor duce, dar haina nu va mai fi nouă, vor rămâne amprentele amintirii...poate peste timp, peste ani buni, haina se va demoda, va fi veche, nu vei mai vrea să o porţi niciodata, va fi ruşinos să o porţi ruptă...dar ea va rămâne acolo, distrusă, însă nu în întregime...Vei şti mereu că bucata aceea de material a fost şi este o haină pe care ai purtat-o şi o poţi purta, poţi şterge praful de pe ea şi te poţi încălzi cu ea poate mai bine decât atunci când era nouă!

I'll never forget...

Adevăr sau supărare?

Care este diferenţa dintre a spune adevărul şi a fi supărat? Mi s-a întâmplat odată să fiu înţeleasă greşit de cineva, doar pentru că atunci când am avut dreptate, susţinându-mi punctul de vedere, acesta nu a vrut să vadă că am dreptate şi a preferat să creadă că sunt supărată şi de aceea nu mă abţin de la comentariu...Ei bine, nu mă pot abţine de la comentarii atunci când am dreptate.Este şi normal să fiu oarecum serioasă atunci când îmi susţin punctul de vedere şi să renunţ la a glumi pentru câteva minute, până când persoana respectivă înţelege că s-a înşelat. Pentru a demonstra cuiva ceva, aş fi în stare să merg până în "pânzele albe", pentru că am multă răbdare şi nu mă las până nu încerc să arăt , prin argumente, că într'adevăr nu bat câmpii, sau până nu mă conving pe mine că am făcut tot posibilul să'mi "bat capul", pentru a/l scoate la lumină . Nu ştiu de ce se poate face confuzie între două concepte ce au semnificaţii destul de diferite..Să fie oare pentru că adevărul de cele mai multe ori supără?

Am primit un premiu!

Am primit un premiu acum câteva zile de la Cătă şi de la Katty! Vă mulţumesc frumos; şi pentru că regula este sa acord şi eu acest premiu, la rândul meu altora, o să îl ofer următoarelor persoane:

http://maiaproape.blogspot.com/

http://tanaracrestina.blogspot.com/

http://eldiariodemada.blogspot.com/

http://mitrutstiopu.blogspot.com/

http://gabrielagabry.blogspot.com/

http://ahandfullofdreamsaheartfullofgod.blogspot.com/

http://crisssssssss.blogspot.com/

http://ankutzel.blogspot.com/

http://transparentdiferit.blogspot.com/

http://asteptandminunile.blogspot.com/

http://unmicjurnalprintremultealtele.blogspot.com/

http://o-agrafa.blogspot.com/

Insensibili?

Desi toti ne numim crestini, cu un Dumnezeu mare, totusi, de ce se intampla de atatea ori sa nu ne luam in serios rolul acesta si adesea sa nu ne indeplinim functiile de crestin, asa cum ar trebui?Suntem atat de ingrijorati, stresati, preocupati de atatea lucruri, uneori fara rost, incat uitam sa Il lasam pe Dumnezeu sa se ocupe de toate, uitam ca prioritatea noastra trebuie sa fie Dumnezeu si foarte repede ne dezamagim atunci cand nu primim ceea ce ne dorim; Atunci e momentul cand prindem curaj, indraznim sa Il luam la intrebari pe Dumnezeu, vedem ca problemele tot nu se rezolva si atunci apelam la promisiuni si promitem multe…..ceva de genul..”Daca ma ajuti, Doamne, promit sa vin mai des la biserica!” iar partea finala este ca putin isi duc la capat promisiunile. Si pana la urma ce rezolvi cu ingrijorarea? Nimic..Roaga-te si vei rezolva ceva…

Traim intr.o lume in care fiecare secunda trecuta e depasita de o secunda viitoare cu mai multe performante, totul e pus pe fuga, cu oameni intr.o continua graba…grabiti pentru a nu mai spune multumesc sau iarta-ma, grabiti pentru a-si incuia sufletul si a pierde cheia,pentru a nu observa natura si frumusetea ei, pentru a fi insensibili la un strop de ploaie, pentru a-si inchide mintea cu ingrijorari, pentru a nu avea timp, pentru a nu-si iubi aproapele, grabiti pentru a se transforma in oameni cu fete crispate peste care lenea a pus stapanire. Si atunci ma intreb: Unde au disparut zambetele de pe fetele oamenilor?
Zi de zi ma ciocnesc de oameni care au uitat sa zambeasca, au uitat sa faca un loc si pentru Isus in inima, oameni carora le suna telefonul din minut in minut, stresati de partea financiara, suflete care isi doresc sa se imbogateasca aici, pe pamant si care au ajuns aproape sa Il inlocuiasca pe Dumnezeu cu un computer sau cu alte pierderi ultraperformante si inutile de timp.Mi-as dori sa nu fie ceva anormal sa Il lasi pe Dumnezeu sa iti controleze viata,(oricum El are totul sub control), as vrea ca toti sa putem accepta voia Sa, sa ne incredintam in El, sa alergam in bratul Sau si sa acceptam sa fim ghidati dupa planul pe care il are pregatit pentru noi.Am impresia ca evolutia nu este atat de benefica pe cat credeam. Este enorm de bine sa fie o comoditate mai mare in toate lucrurile pe care le faci, dar cred ca odata cu un anumit confort apar si problemele, nemultumirea, ingrijorarea, stresul, dorinta de a avea mai mult…Pana la urma, mai bine simpli si smeriti, dar de Dumnezeu iubiti! Ma bucur nespus ca pot alerga oricand prin ploaie, ca sunt eliberata de insensibilitate si nu mi-e rusine de sensibilitatea mea, care ma face om!

Nu mai stim sa apreciem?

Am stat si m.am gandit zilele astea cat de importanta este sanatatea noastra, cat de importanta este fiecare parte a corpului nostru si noi totusi suntem atat de nerecunoscatori, ne comportam ca si cum ni se cuvine totul si de cele mai multe ori uitam sa multumim ca suntem fapturi minunate create de un Stapan minunat. V.ati gandit cum ar fi ca ani de zile sa fiti sanatosi, sa treceti pe langa acelasi copac din fata casei, cu frunze cazatoare in fiecare zi, sa treceti pe langa gradina cu flori minunate din fata vecinei, pe langa pasarile care sunt mereu in cautarea unui loc, sau a furnicilor grijulii pentru adunarea proviziilor de iarna, sau sa mergeti prin ploaie, sa alergati printre fulgii de zapada, sa plecati dimineata la lucru atunci cand rasare soarele si sa iesiti seara la plimbare, sa respirati aer proaspat, vegheati de lumina lunii? Cum ar fi sa aveti toate acestea, dar totusi sa nu le vedeti? e sa avem toate acestea si sa nu le vedem? poate sa le vedem, dar sa nu mai stim le apreciem…Sa trecem in fiecare zi nepasatori pe langa frumusetea care ne inconjoara, sa trecem in fiecare zi pe langa dragostea unui Dumnezeu maret si sa raspundem ca nu avem nevoie de aceasta dragoste, ca suntem atat de ocupati sa nu ne vrem binele nostru incat ne facem rau din propria vointa. Avem ovedere foarte buna atunci cand vine vorba despre televizor, internet, hi5, filme, reviste, moda, vedete tv, distractie cu prietenii, de ce nu iesiri prin cluburi, tot ceea ce tine de lucruri cool pe care toata lumea le face..Ei bine, nu toata lumea le face si cei care le fac, cu siguranta vor plati un pret pentru ceea ce a pus stapanire pe ei si le.a murdarit ochiul, vederea, sufletul, viata. Mirata am fost sa aud ca un copil de 5 ani isi doreste sa aiba un telefon mobil, internet si sa scape de parinti…si cu siguranta majoritatea copiilor de aceasta varsta au deja toate acestea…Si atunci ma mai mir de ce exista fiinte care se comporta ca niste roboti?

De cele mai multe ori noi suntem cei care alegem cu ce sa hranim ochiul nostru, mintea noastra, urechea , mainile, trupul, sufletul nostru…Cine mai sunt oamenii aceia care prefera sa citeasca din biblie in loc sa stea pe mess, sau sa ajute un prieten la nevoie in loc sa isi urmareasca telenovela preferata? Putini…putini sunt cei care prefera sa aiba o viata sanatoasa, inundata de lumina, putini sunt cei care se lupta cu intunericul sau cel putin incearca sa se lupte pentru ca multi prefera intunericul, le place sa se afunde tot mai mult in el, insa tot asa putini vor fi si cei care vor fi rasplatiti la vremea potrivita pentru umblarea lor pe o cale buna, aceia care sunt considerati loosers si oameni fara valoare pentru ca sunt iubitori de Dumnezeu vor fi la loc de cinste..si totusi am vrea sa ne numaram toti printre acei “putini”, chiar daca nu toti mergem spre lumina...

Forme fara fond..

Tot mai indignată sunt de lumea asta...tot mai mult dezgust imi inspira de cele mai multe ori. M-am săturat să văd falsitate la fiecare pas. Ştiu că nu pot schimba nimic şi faptul că postez eu aici nu va schimba cu nimic, dar nu îmi pierd speranţa...Se va găsi poate cineva care este o formă fără fond care îşi va da seama că nu este nimic decât o aparenţă şi poate va încerca să dea culoare propriei vieţi într-o manieră naturală. Indignarea mea nu provine neapărat din cauza existenţei acestor falsităţi, ci din cauza oamenilor care le acceptă. M-am săturat sa văd cum majoritatea fetelor şi a băieţilor cumpără modele de viaţă, vor să pară ceva ce nu sunt doar din cauză că se poartă. Poate veţi considera că sunt puţin critică, dar mă enervează enorm ce se întâmplă în rândul tinerilor. Şi ce are dacă nu vreau să merg în cluburi, să vorbesc murdar, să fumez, sau să am 100 de băieţi iubiţi?Asta spune totul despre mine? Păi da...înseamnă că nu ştiu să îmi trăiesc viaţa...cine mai are timp să se uite şi la suflet? Ce e cel mai aiurea este că toţi suntem creştini...Frumos, nu? Aş zice degradabil, având în vedere că sunt şi tineri care au fost cândva vase de cinste iar acum au ajuns din nefericire să nu mai practice smerenia, dar tot creştini se numesc. În fond şi la urma urmei...cine va şti că el este o formă fără fond? Oare chiar nimeni?

Încurajare...

Ce ar fi viaţa fără încurajare? V-aţi gândit că o simplă propoziţie, spusă la un moment potrivit poate schimba multe, poate schimba modul de gândire, poate schimba rezultatul unei activităţi? Nu ştiu cum sunteţi voi, dar eu, uneori, am nevoie de încurajare. Pentru mine e important să spună cineva continuă, e bine, sau totul va fi bine, chiar dacă situaţia pare imposibilă. Uneori o încurajare îţi dă avânt, îţi dă speranţă, te îmbărbătează, te întăreşte, te încarcă de energie, te motivează, te ajută să gândeşti că totul are rezolvare şi ca poţi totul. Atunci când simţi că nu mai poţi, că nu mai există nicio şansă de ieşire la liman, o încurajare poate face minuni...un zâmbet poate schimba totul...doar că majoritatea dintre noi suntem atât de comozi încât ne doare gura dacă pot să spun aşa să încercăm să oferim un sprijin aproapelui printr-o simplă propoziţie...M-am apucat să scriu pe acest blog crezând că nu vor fi oameni care vor citi ceea ce scriu sau că vor fi câţiva care vor citi, dar vor rămâne nesensibilizaţi şi nu vor acorda atenţie la gândurile mele. Ei bine, săptămâna aceasta, o persoană deosebită de pe T.C. m-a căutat pentru că a simţit să îmi spună cuvinte frumoase cu privire la ceea ce am scris eu pe blog. Nu aş putea descrie în cuvinte fericirea pe care am simţit-o atunci când mi-a spus: continuă, ai talent...Bineînţeles că nu cred că am talent, dar vreau să subliniez că pentru mine a contat foarte mult să ştiu că cineva e alături de mine şi pe această cale vreau să îi mulţumesc acelei persoane deosebite pentru că a fost într.adevăr o încurajare pentru mine. Aş vrea să vă încurajez şi eu pe toţi cei citiţi prin urmatoarele propoziţii: "„Domnul însuşi va merge înaintea ta, El însuşi va fi cu tine, nu te va părăsi şi nu te va lăsa; nu te teme şi nu te înspăimânta!”Deutronom 31:8

Valentine's day in fiecare zi!

Desigur ca ma alatur si eu tuturor cu bloguri care astazi, cu siguranta, marea majoritate dintre ei au ales sa scrie despre sarbatoarea din 14 februarie.

Astazi e o moda sa ai prieten. Nu de foarte mult timp, o fata de 11 ani avea la status: vreau o relatie serioasa..caut prieten. Am ramas uimita si i/am spus acelei fete, cu riscul de a se supara pe mine, ca ar trebui sa caute o papusa si sa se joace cat mai are timp si sa profite de copilarie. Alte fete isi fac prieteni doar pentru a primi cadouri si te iubesc devine ca o obisnuinta...nu mai gandesc daca simt ceva atunci cand declara iubirea...alte fete au prieten doar pentru a fi cool intre prieteni, pentru ca toata lumea are. Ei bine, nu mi/a placut niciodata sa fac ceva doar pentru ca toata lumea o face si fiti siguri ca nu toata lumea o face, dar cei care o fac, uneori sau de fiecare data si platesc un pret.Este intr/adevar frumos sa gasesti persoana care sa te iubeasca, dar tocmai aceasta e ideea, ca nu tu trebuie sa o gasesti cautand-o mereu... stiu ca asteptarea e grea, dar exista un Dumnezeu care se ocupa de toate si la timpul potrivit va darui fiecaruia un ajutor potrivit care e capabil de dragoste in fiecare zi, nu doar de ziua indragostitilor. Ar fi frumos ca fiecare zi sa fie o sarbatoare a sfantului Valentin, pentru ca nu poti doar pe baza unei declaratii de dragoste intr/o singura zi pe an sa cladesti un viitor. Eu am ales sa sochez prin bine si pentru mine Valentine's day e o zi obisnuita si va fi o zi obisnuita, pentru ca fiecare zi obisnuita va fi o zi speciala in care voi spune: Te iubesc!

Culoarea vieţii !?

Răsfoind paginile internetului, am dat peste câteva imagini superbe, iar aceasta mi s-a părut cea mai reprezentativă pentru viaţă (descrierea pozei era culoarea vieţii).

Propozitii!

Munceste ca si cum nu ai avea nevoie de bani. Iubeste ca si cand nimeni nu te-a facut sa suferi. Danseaza ca si cand nimeni nu te vede. Canta de parca nu te-ar auzi nimeni. Traieste ca si cand ar fi ultima zi pe pamant. Cand iti vine sa plangi, adu-ti aminte de clipele in care zambeai, cand simti ca viata nu are niciun rost gandeste-te la cei ce mai au doar o zi de trait, cand simti ca vrei sa mori gandeste-te ca altii ar da orice sa traiasca.In viata risipim ani, iar la moarte cersim clipe ...iubeste-ti viata si mai ales prietenii..E cel mai de pret lucru.

Doar interes?

Am stat şi m-am gândit zilele astea că noi, oamenii, de cele mai multe ori obişnuim să ne ascundem de Dumnezeu, obosim să îl mai căutăm, doar atunci când ne aflăm în probleme şi avem nevoie de sprijin, ne cerem iertare şi promitem tot felul de lucruri, pe care oricum nu le vom duce la îndeplinire...în schimb, El nu oboseşte niciodată să ne caute, nu oboseşte să ne iubească, să îşi arate bunătatea faţă de noi...
Este trist cum un om, liber să aleagă, nu ştie sa profite şi să aprecieze ceea ce are, decât atunci când e prea târziu. Odată ce te obişnuieşti cu binele, nu te mai gândeşti cum ar fi dacă binele nu ar fi permanent, ce poţi să faci să menţii binele sau cine e cel care îţi face binele. Contez eu şi persoana mea..atât, până îmi dau seama că ceva nu e în regulă, dar ce mai pot să fac atunci când nu mai am ce face?

Trist în lume!

Ce oameni suntem noi oamenii...considerăm ceva frumos doar dacă ne place cum arată, doar dacă ne aduce un beneficiu, frumuseţe falsă...Nu conştientizăm că noi am încadrat cuvintele în frumoase sau urâte pentru modul în care se întâmplă anumite lucruri mai bune sau mai puţin bune în viaţa noastră. În realitate, cuvintele sunt egale, semnificaţiile lor pot fi frumoase sau nu. Aşa este şi cu oamenii..pentru mine toţi oamenii sunt egali, însă faptele pe care le realizează pot fi catalogate drept bune sau nu. Nu există oameni buni sau răi. Dumnezeu este bun şi diavolul este rău. Oamenii sunt o sumă de fapte bune sau rele.

Majoritatea nu ştim să ne uităm şi la sufletul unui om..am ajuns să considerăm un om şters, insipid, fără valoare, pentru faptul că îl iubeşte pe Dumnezeu. Totuşi este trist în lume!

Fără titlu!

Dare to dream...Yes you can!

Made to love...

Se întâmplă uneori să ai amintiri legate de muzică, de anumite melodii pe care atunci când le asculţi parcă te întorci în trecut iar dacă închizi ochii simţi, asculţi, vezi anumite persoane, simţi mirosul amintirii care e mai vie, mai vie, încât pare mai mult decât reală..Şi muzica face legătura între oameni..Am multe astfel de melodii şi una dintre ele ar fi de la TobyMac-Made to love, o melodie de-o vară, preferată oricând :

Odihnă şi atât...

Se întâmplă uneori să vrei să nu faci nimic altceva, decât să stai acasă, singur, întins pe un pat şi să îţi pui ordine în gânduri...sau gândurile în ordine.
Cred că şi mintea oboseşte uneori şi are nevoie de un moment de pauză...cred că şi sufletul oboseşte uneori şi are nevoie de un moment de respiro...cred că şi îngrijorarea oboseşte uneori şi are nevoie de momente cu zâmbet...cred că şi noaptea oboseşte uneori şi are nevoie de zi, cred că şi răcoarea oboseşte uneori şi are nevoie de căldură...cred că şi noi obosim uneori şi avem nevoie de momente de relaxare, de uitare...Astăzi am uitat, m-am uitat pe mine şi m-am uitat printre gânduri...am analizat gânduri ce m-au pus pe gânduri!

Cât de grea e viaţa?

De multe ori mă trezesc dezamăgită, înconjurată de probleme,
cărora nu reuşesc să le fac faţă,nu pot să trec peste ele, sau nu ştiu cum. Mă aşez într.un colţ plângându.mi de milă...de cât de tristă sunt, cât de deprimată, cât de slabă...şi parcă nimic nu mă poate ridica de jos.

Nu ştiu cum sunteţi voi, ceilalţi, dar pentru mine, există momente în care sau nu mai poţi să lupţi, sau te saturi de luptă…şi ce este mai rău este faptul că viaţa înseamnă luptă continuă în care te lupţi cu tine însuţi de cele mai multe ori şi se întâmplă de atâtea ori să rămâi rănit…Să ai răni care crezi că nu se vor mai vindeca niciodată şi să te loveşti şi mai mult de cei din jur care vin şi ei să adâncească rănile. Citându-l pe Marin Sorescu, cred că ar trebui să “ se pună un grătar la intrarea în orice suflet”...poate ar fi mai uşor şi nu s-ar mai produce atâtea sfâşieri de suflete.

Totuşi există speranţă şi o parte bună a luptei:

După un timp, parcă încep să mă acomodez cu postura mea de victimă neînţeleasă de nimeni.Apoi incep să îmi dau seama că, de fapt, unele probleme nu au rezolvare doar în mintea mea, că viaţa nu e atât de grea. Acum urmează perioada în care simt că pot rezolva totul,că lumea e a mea şi că toate porţile fericirii sunt deschise. Simt că viaţa merită traită şi mereu există o rezolvare pentru toate, există cineva acolo sus. Îmi dau seama că viaţa e un amalgam de stări bune şi mai puţin bune...ăsta e tot farmecul.That was my last tear...from now on...we smile:-)

Ai viaţă şi asta contează...

Gata şi prima sesiune din viaţa mea de studentă...Nu ştiu de ce m-am stresat atât de mult...poate pentru că 14 examene,( dintre care şi colocviile) au părut în mintea mea ca 14 monştrii ce se apropiau de mine tot mai mult dându-mi un sentiment de nelinişte, transformându-mă într-o figură angoasată, înspăimântată de ceea ce va urma, ca şi cum un examen ar fi un capăt de ţară.
Până la urmă a trecut şi a trecut cu rezultate potrivite cu munca depusă, iar acum regret stresul prin care am trecut, dar am învăţat că faptul că am viaţă contează cel mai mult şi am învăţat că este adevărat că "Tot ce veţi cere prin rugăciune, cu credinţă, veţi primi"(Matei 21:22).

Cred că ar trebui să fim mulţumitori de tot ce avem, să preţuim la timp sănătatea (cineva spunea că atunci când suntem tineri cumpărăm bani pe sănătate, iar atunci când suntem bătrâni, nu ştim cum să mai cumpărăm sănătatea), cred că ar trebui să ne pese mai mult de frumuseţea vieţii, de modul în care ne lăsăm amprenta asupra celorlalţi, cum îi influenţăm, cum ne purtăm, ce iubim, modul în care ştim să apreciem fericirea şi să ne facem fericiţi. Am învăţat că e de-ajuns un minut de neatenţie şi o secundă de gândire eronată pentru a muri şi totuşi nu înţeleg de ce unii ar face orice ca să mai aibă o şansă la viaţă, iar alţii îşi găsesc refugiul în renunţarea la viaţă, ca şi cum ar fi o scăpare de probleme.

Îmi vine în minte un citat pe care l-am citit zilele trecute: watch your thoughts... they become your words. Watch your words... they become your actions. Watch your actions... they become your habits. Watch your habits... they become your character. Watch your character... it becomes your destiny (Frank Outlaw)
Nu pot şti ce va fi mâine, însă ştiu că cineva sus în cer mă iubeşte. Încerc să fiu mulţumitoare de viaţa fericită pe care o am şi atât.

Cerul, aşa cum mi-l imaginez eu!

Ascultând melodia Creere la radioul meu preferat, R.T.C., un gând a încolţit în mintea mea atunci când am văzut scris, mare, cu roşu: CONCURS DE ESEURI.
Totul a pornit în glumă...treceam printr-o perioadă nu foarte strălucită din cariera mea de locuitoare a pământului şi încurajată fiind de cea mai veselă persoană de pe mess pe care o ştiu, Gabi, am început să scriu câteva propoziţii, iar mai apoi, când vindecarea a fost aproape completă, am finalizat eseul codat cu nuanţe de sensibilitate şi l-am trimis. Habar nu aveam ce va urma şi recunosc că totul a fost o joacă de cuvinte, o gândire diabolică ce spunea :"He he...am mai dat de lucru juriului cu încă un eseu";))
O să postez aici ce a ieşit, având în vedere (şi trebuie să mă laud ) că am obţinut locul 2 (şi pe această cale, deşi nu cred că vor vedea vreodată, mulţumesc celor 4 persoane din juriu).

Cerul-cum mi-l imaginez eu...

Priveam iarba..

Era o noapte de vară...o bancă, cerul şi inima mea. Tocmai aflasem că inima nu mai putea găsi calea spre gândire, ci doar spre simţire, ascultare şi orbire. Simţire pentru căldura soarelui din noapte, ascultare pentru propriile bătăi, datorate alergatului după NECUNOSCUT timp de ani buni, şi orbire pentru întunericul orb...

Închid ochii...îmi trag sufletul...cât este de linişte...Unde au dispărut oamenii? Unde eşti Tu? Sunt uimită de splendoarea care îmi invadează toate simţurile. Culorile au viaţă şi Albastrul...Albastrul este cel mai năzdrăvan dintre toate. Încăpăţânatul Albastru trece pe la fiecare floare în parte (cel mai des pe la floarea-de-nu-mă-uita), şi, în jocul lui cu cele mai minunate flori, mirosul magic de rai este răspândit peste tot.Ascultând melodii îngereşti, care făceau să încetinească bătăile inimii, şi să dea fericire buzelor, mândre că ştiu cuvinte magice, versuri de aur, mâna mea a fost atinsă pentru prima dată de mâna LUI...Credeam că mă aflu la începutul lumii, când Dumnezeu a creat lumea şi totul era perfect. Am trăit clipe de rai, de vis, am crezut că nu sunt de pe pământ, că sunt regina libertăţii, iar pentru câtva timp eram fata perfectă, fiica unui Rege, care avea la picioare bogăţii imense, învăluite în staniol de fericire, dar totul a durat puţin...

Am fost trezită de imaginea unui înger ce îmi şoptea: -Aici nu sunt lacrimi...dacă te voi face săplângi, va fi de fericire; aici domneşte IUBI...

REA şi amară a fost trezirea la realitate. Am crezut că nu voi mai găsi calea spre viaţă; tânjeam să mai trăiesc “momente de rai”, eram dezamăgită că nu puteam să urăsc ceea ce m-a făcut să trăiesc o „viaţă de cer” şi ceream măcar o secundă din frumuseţea aceea, o secundă pe care puteam să o imortalizez până la adânci bătrâneţi..Dar nu a fost să fie...

Privesc cerul...

Sunt din nou la început, dar de data aceasta ştiu să merg, am renunţat la ochii de plumb, care de atâtea ori mă afundau în cenuşiu, sunt fiica celui mai important REGE, cu convingerea că totul a fost o picătură din esenţa adevăratului CER, o parte din întreg, că acesta nu poate fi descris prin cuvinte, că ceea ce va urma va fi mai mult decât perfect şi că “ Dragostea nu va pieri niciodată”.

Anamaria (Airamana)

Suflet de copil....

De ce atunci când suntem mici ne dorim foarte mult sa fim persoane "mari"? Şi totuşi pare a fi o culme faptul că atunci când suntem mari am da orice să mai fim copii....
Am stat şi m-am gândit în ultimele zile libere, dinaintea celui de-al 14-lea examen că e greu să ai şi responsabilităţi. Oamenii în general fug de responsabilităţi, de provocări...odata ce devin monotoni, se obişnuiesc cu monotonia, cu indiferenţa, cu nepăsarea şi rămân aşa.Uită că viaţa înseamnă responsabilitate şi ajung foarte des să spună : "-Mai bine nu mă năşteam!"
Trist să vezi cum un om nu e altceva decât un trup care lucrează, care a uitat să râdă, care a rămas dezamăgit la prima căzătură, care nu ştie că viaţa e un amalgam de lucruri bune şi mai puţin bune, care nu ştie că din tot, trebuie să iei doar partea bună a lucrurilor, care a uitat să se bucure de fiecare ploaie, de fiecare frunză căzătoare, de flori, de fiecare lucru mărunt, de faptul că poate fi un "copil mare"...
Da...un copil mare...Aşa mă simt eu...
În ciuda timpului trecut, simt că sunt acea copilă curioasă să afle unde pleacă mami şi tati, să afle dacă i-a adus ceva bunica de unde a fost plecată, să ajute bunicu' la treburile din grădină, acel zâmbet inocent speriat când tati întreabă de rezultatele la învăţătură că poate află de semnătura falsificată, acea fiinţă care mereu se ia la trânte cu sora mai mare, dar care e mereu protejată de ea...
Mi-a plăcut copilăria mea şi încă o trăiesc. De astăzi începând, renunţ definitiv la funcţia de adult şi mă declar un suflet de copil cu o gândire raţională, gata să mânuiască problemele vieţii aşa cum făcea cu o barbie. Iar dacă o să cad, mă ridic şi învăţ să merg!

Un nou beginning!

Gata... Mi-am făcut blog! Dacă tot e la modă hi5-ul, messul şi alte pierderi inutile de timp, am hotărât să fac parte din majoritate şi să scriu anumite gânduri aici, că oricum nu cred că vor fi beneficii în urma postărilor mele şi nu ştiu dacă va vedea cineva ce scriu (pentru că eu una nu aş sta sa verific în fiecare zi ce a scris unul şi altul), dar măcar voi deveni nemuritoare pe net dacă tot ne modernizăm...Nu eu...ci numele meu, pe care mi-l doream cândva "un nume adunat pe-o carte"(v.T.Arghezi) , lângă care promit să las cuvinte "adunate pe-un blog", doar şi nu numai de dragul de a scrie!;)